fugind de o furtună bună

am nimerit-o direct în mijlocul vâlvătăilor tale

sunt precum un fir de iarbă într-o câmpie cu maci

sunt precum un snop de grâu întinzându-şi gâtul către seceră

ochii tăi cântă marşuri războinice pe trupul meu

cuminţenia îşi pierde unul câte unul solzii senini

ah! ce bine e să fii îndrăgostită cu disperare de prezenţa celuilalt

după care ai orbecăit încă din adolescenţă

când citeai romane de dragoste

până spre dimineaţă

dormeai scurt visai degetele eroului

frunzărindu-ţi simţurile

apoi, trează fiind

aşteptai, curioasă, înmiirea nopţilor

fugind în furtună în mijlocul ei am găsit un nufăr care se deschidea

era nufărul acelei furtuni înflorind doar o dată aşteptând doar o clipă

nu ştiam ce se poate întâmpla însă

de câte ori ţi se oferă în viaţă un nufăr de furtună?

am intrat chiar dacă ar fi urmat o condamnare

am intrat cu ceaţa spaimei pe ochi

am închis ochii

„doamne, femeie, te sun de zece minute!

de ce nu răspunzi?”

în birou se adună colegii ochii unora sunt precum roua

se aşează pe chipul tău alţii sorb roua de pe chipul tău

îţi spui: „înmiit îţi aduce răbdarea! iote câţi eroi sunt în preajma ta!”

îţi îndrepţi spatele fusta îţi ordonezi ideile din minte

întortocheate sunt căile întâmplărilor plin de tâlcuri zvâcnetul inimii

surâzi glorioasă mica ta republică de bărbaţi arborează steagul fremătării

numai o dată e azi poemul clipei e darnic ne aparţine

ah, vă jur, acesta trebuia să fie un siropos poem de dragoste

însă culoarea de lămâie a zilei favorizează discursul carnal